Mai demult am scris despre „be the change you want to see in the world”, adică fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume. Dacă vrei să schimbi ceva, cel mai la îndemână eşti tu însuţi. În fiecare „azi”, în fiecare moment iei decizii. Iar acestea pot fi cu totul libere, dacă îţi permiţi acest lucru. Nu există argumente împotriva acţiunii – că tu n-ai făcut aşa ceva niciodată, că ţi-e frică, că nu merită - ci numai un „de ce nu?”...
Asta a fost partea frumoasă a discursului de azi. Aş mai putea adăuga, dar vroiam să scriu despre altceva.
Subliniez că scrierile mele au în continuare un caracter de monolog, vorbesc cu mine însumi, nu arunc cu sfaturi la alţii. Nu-mi permit să fac aşa ceva. :P
S-a întâmplat acum câteva luni în drum spre Romană, dar s-ar putea întâmpla oriunde, oricând. Am văzut în autobuz doi băieţi tineri, probabil liceeni. Genul care atrage atenţia prin originalitate. În mod straniu sunt un pic mândră când văd oameni proaspeţi, cu îmbrăcăminte interesantă, poate cu părul lung, şi-mi imaginez poate şi personalitatea le e la fel de interesantă ca înfăţişarea. Nu de parcă i-aş judeca pe oameni după aparenţe, dar totuşi uneori observ anumiţi oameni şi-mi zâmbesc gândinu-mă... poate uneori le vin idei interesante şi poate se ocupă uneori cu chestii originale, ştiu eu.
Cobor, mă duc să-mi încarc cardul de metrou şi autobuz şi când mă întorc, nu mai ştiu ce treburi aveam... şi văd că unul dintre tipii cool de dinainte aruncă fără nicio problemă o cutie cu ţigări terminată pe jos.
Nu ştiu, oi fi eu ciudată, DAR M-AM ENERVAT AŞA ÎNTR-UN HAL! Şi n-am făcut nimic. Da, m-am uitat la ei urât de tot. (pot să mă uit aşa cu efect, dar e doar o privire)
Îmi venea să mă duc la ei, să ridic cutia de pe jos şi să le-o dau înapoi zicând „ţi-a căzut asta!”. Dar n-am făcut nimic, n-am avut tupeu. Cum se poate că arătau de treabă şi sunt atât de bădărani??
(Dacă arătau ca nişte bădărani, tot mă enervam, dar cine ştie. Dar cum arată nişte bădărani? Nu e bine să discuţi aspectul fizic al oamenilor. Fiecare cum îşi imaginează.)
Deci. Ar fi trebuit să-i înmânez gunoiul, nu aveam nimic de pierdut. Poate râdeau de mine sau se enervau, care-i problema? Măcar făceam ceva.
De atunci s-a mai întâmplat cel puţin de două ori ca pietonii din jurul meu să arunce intenţionat sau din greşeală gunoiul pe stradă şi să mă calce pe nervi. De fiecare dată îmi venea să le ridic obiectul respectiv. Şi n-am făcut-o. Şi-mi ziceam: data viitoare.
O voi face mai devreme sau mai târziu. (Şi voi enerva un trecător)
Da de ce sunt aşa de sensibilă? Oricum gunoiul ăla va fi adunat. Oricum ajunge la groapa de gunoi. Dar nepăsarea asta, lipsa totală de respect faţă de locurile şi persoanele care te înconjoară... asta e. Ce bine c-am un blog să le scriu pe astea.
Voi, care aruncaţi gunoi pe stradă! Vă previn! Dacă vă prind ar putea fi enervant! :P
